11

October

Un vis cu zunami

După visul meu cu nave spațiale, asistente, seringi, a fost atunci în 2016, un vis cu zunami. Îmi pare a fi între ele o legătură, deși îmi pare și a nu vedea acum tot sensul metaforei din cel cu zunami. Nu atât de limpede și detaliat ca cel cu seringi. Pesemne urmează…

 

În urma lui zunami care era în plină desfășurare, un prieten rămăsese orb și îmi repeta mereu că eu nu știu cum e, la care eu răspundeam mereu „nu fi așa sigur!”.

Mergeam pe drum cu un fel de motocicletă. Era noroi peste tot, distrugere, m-am întors să văd, și, în depărtare, se vedea valul imens cuprinzând drumul, ridicând în el oameni, mașini, case, și am înțeles că nu mai am cum să scap.

Totuși, am început să alerg, ba pe jos, ba pe motocicleta care mai mult mă încurca. Tot alergând, mi se făcea frică. Îmi stăruia în minte faptul că era imposibil să scap și de ce să mă las prinsă în val și să mor cu frica în mine? Oare cum ar fi să rămân liniștită? Poate nici nu mor. Voi vedea cum e să fiu luată de val și voi vedea exact ce se va întâmpla.

Atunci am aruncat într-o parte motocicleta și am alergat tot mai încet. Totul s-a calmat în mine și am simțit că dau drumul la toată frica.

Ceva m-a smuls, purtându-mă înainte cu putere; dintr-o dată am văzut totul negru în jur, plin de bule albe care nu erau pline, le vedeam doar conturul, și pe care le auzeam bolborosind cum se ridică întruna, în negrul care mă înconjura.

Nu știam ce sunt. Păreau bule de aer, dar nu arătau deloc ca în lumea colorată, tridimensională, reală, ci ca un desen făcut cu mâna – cercuri groase albe pe un fond negru, care se ridicau cum se ridică și dispar bulele în apă. Apoi a fost ca o explozie, totul a dispărut și m-am simțit brusc întinsă pe jos, în nisip.

Nu știam unde sunt. Nu mă puteam mișca, dar simțeam că sunt în viață. Deși nu clipeam, aveam senzația că ochii sunt deschiși și văd lumină multă. Fusesem dusă de viitură într-o deschidere și încredere totală, fără să mai conteze nimic.

Fusese atât de bine, deși realitatea trăită păruse atât de ciudată! O lăsasem să fie ciudată și trăisem mai departe.

La fel acum. Mă simțeam foarte bine așa, aș fi rămas întinsă, cu lumina puternică pe care o vedeam, dacă nu mi-aș fi amintit că realitatea mea e alta și dacă nu aș fi vrut să văd deznodământul.

Mi-am adunat puterile ca să-mi amintesc ce se întâmplă. Cu greu, mi-a revenit memoria și am început să mă întreb dacă cumva fusesem prinsă și dusă de valul uriaș de zunami. Ca sunet și ca viteză așa păruse. Ca imagini vizuale, fusese ceva ieșit din comun, un desen animat.

Dar mai tare nu înțelegeam ce se întâmplă acum. De ce văd în ochi doar lumină. Îi am deschiși sau închiși? Oricât încercam să mișc pleoapele, nu puteam. Era ca și cum orbisem – sau cel puțin așa mă temeam.

Cu mâna am început să pipăi să văd unde sunt – eram sigură că valul mă purtase departe, poate în altă țară, în alt loc pe pământ.

Nisipul era fierbinte ca și cum era soare afară și am dat cu mâna de un fel de pompă de apă din fier care fusese pe marginea drumului unde aruncasem motocicleta. Când am atins-o, am simțit fierul și am văzut-o vopsită albastră, deși ochii nu vedeau decât acea lumină puternică albă. Ca și cum mâna a recunoscut forma redându-mi culoarea.

Am realizat că eram în același loc. Nu mă dusese niciun val nicăieri.

Brusc, nu mai găseam deloc sensul la tot ce trăisem. Mă zbăteam în mine tot mai tare ca să readuc forța de a-mi mișca trupul. Voiam să ies din acea realitate luminoasă inertă.

Începuse să-mi fie frică să nu fi orbit, tocmai ca să văd aievea cum este. Era cumplită acea încercare eșuată de a clipi, acea lumină puternică nu mă lăsa deloc să văd contururile, realitatea, să îmi revin.

A început să-mi fie tot mai frică de lumină, orbire, și zbaterea mea a devenit tot mai aprigă.

Până la urmă, se strânse în mine destulă putere, reușii să-mi smulg capul de pe jos și să deschid ochii.

Eram acasă, în pat, în așternutul vișiniu, și toate culorile și formele familiare erau aceleași, neschimbate, cum neschimbată eram eu.

Fusese doar un vis, dar pentru mine fusese o Realitate.

 

Nu-i locul să intru aici în semnificațiile visului, atâtea câte le văd acum, ci mai degrabă să fac conexiunea cu starea lumii, cea generală, în cele două lecții de viață pe care le avem azi ca omenire:

  • – să nu cedăm la stare – la starea negativă, oricât de puternică – e doar de moment; dincolo de ea ne așteaptă, pe fiecare, Altceva
  • – să nu cedăm la minciună – la minciuna că altul ne poate lua starea individuală de bine, că ce e afară determină ce e înăuntru, nu invers

Așa cum am scris în postul anterior, sunt unii care trec cu bine peste vremi de război…

 

Tot alergând, mi se făcea frică. Îmi stăruia în minte faptul că era imposibil să scap și de ce să mă las prinsă în val și să mor cu frica în mine? Oare cum ar fi să rămân liniștită? Poate nici nu mor. Voi vedea cum e să fiu luată de val și voi vedea exact ce se va întâmpla.

Atunci am aruncat într-o parte motocicleta și am alergat tot mai încet. Totul s-a calmat în mine și am simțit că dau drumul la toată frica.

This entry was posted on Sunday, October 11th, 2020 at 06:35 and is filed under (ro) Frica, (ro) Minciuni istorice, (ro) Pentru oameni mari, (ro) Toate categoriile. Follow the comments through the RSS 2.0 feed. You can post a comment, or leave a trackback.

Leave a Reply

Tags:



error: Content is protected !!

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării implică acceptarea lor. Detalii

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării implică acceptarea lor.

Close