29
September
Cum mi-am descoperit menirea
Iată că incursiunea mea în notițele din 2014-2015 își găsește sfârșitul într-un nou început! Începutul unei lumi de poveste – că așa am încheiat eu anii în care îmi consemnam trăirile și gândurile: începând să scriu, zi de zi, din ele, povești.
Ordinea scrierii nu e întotdeauna și ordinea publicării. Bunăoară, Regina Zorilor e cea dintâi, însă în volum apare de-a șaptea. Dincolo de aroganța științei fu de-a doua, însă în volum, de-a treisprezecea.
Baba și capra vecinului, care e cea de-a treia, rămâne de-a treia, însă în sufletul meu, ca poveste dezvăluindu-mi menirea, rămâne dintâi. Lucrurile s-au întâmplat cam așa:
Născând eu un nou blog în care voiam să scriu, în loc de articole explicative, povești, mă pusei să trec prin vechiul meu blog, să-mi prefac explicațiile de atunci în povești.
Printre primele articole se afla unul intitulat: Capra vecinului, baba și legea atracției. Cum o zi înainte citisem Tinerețe fără bătrânețe și îmi plăcuse ideea că animalul bubos și răpciugos ascunde ce nu te aștepți, mă gândeam că și eu am un animal bubos și răpciugos în articolul meu: capra omului care stătea mereu agățat de gard, cu ochii la capra vecinului, fără păsare de-a lui.
Și pe când gândeam, simțeam că poate fi mai mult – însă nu în mine, ci în veșnicii (așa numeam eu locul unde se află toate lucrurile minunate pe care noi le aducem, creând, pe pământ). De aceea, grăii eu atunci către Sufletul meu și către întreg Universul:
– Dacă există vreo variantă a acestei povești, arătați-mi! Să o descarc din eternitate. Mă deschid cu tot ce am. Primesc ce mi se dă. La final, oferim tuturor!
Și nu prin mulți pași trecură piciorușele mele – eu fiind la plimbare – până să mă pun a porni în mod repetat microfonul telefonului pentru a-mi păstra gândurile ce prinseseră a curge prin mine.
O babă fără vârstă mergea din sat în sat adunând animale buboase și răpciugoase, bolnave și pe moarte, căci toate erau animale năzdrăvane care, dacă le trăgeai de coadă, vorbeau cu glas omenesc. În schimbul îngrijirii, îi dădeau babei câte o poveste. Așa se făcu baba Păstrător al poveștilor într-o lume în care oamenii erau prea ocupați și prea serioși ca să se mai ocupe de lucruri de copii. Fără farmecul și înțelepciunea poveștilor, ei ajunseseră împovărați de griji și răi unul cu altul și neglijenți cu animalele lor.
Cine era baba și cine era capra – două suflete reîntrupate, de fapt, peste veacuri, las cititorului plăcerea de a descoperi lecturând. Aici, rămânând în sfera articolului, mi-i mai de seamă a spune că așa mă-ncânta povestea care se cobora din veșnicii prin buzele mele neoprite din zâmbet, încât, întorcând-o pe toate părțile să-i mai simt încântarea, începui a simți tot mai sigur și tot mai adânc cum că eu eram baba aceea. Că mi-era natura și soarta de-a strânge de unde nu te aștepți tot felul de istorioare, de basme, pentru a le oferi mai departe celor care nu mai au timp pentru copilul din ei.
Nădăjduind că astfel îi voi ajuta să nu facă greșeala de a-l pune mereu în fața televizorului ca să îi închidă gura și imaginația. Nădăjduind că astfel îi voi ajuta să asculte ce are de spus, îi voi ajuta să-și ia timp să se joace cu el și să-i citească.
Pe moment, crezui că am a culege povești de la copii în culegeri, însă, până să ajung a culege, m-am pus mai lesne la scris!
Când, după vreo trei ani, ajunsei și să culeg, roadele fură atât de departe de frumusețea și gingășia ce așteptam de la copii, încât nu mă-ncumetai a le publica în culegeri… Pesemne despre alt fel de copii îmi vorbiseră simțirile mele! Nu copii de la care să iau, ci copii la care să le ofer: copii în trupuri de copii, dar mai cu seamă copii în trup de om mare!
Sute și sute de povești, în zeci de volume, se strânseră și continuă să se strângă de atunci pe policioarele prăvăliei în care zânele nu mai prididesc să se-ngrijească de ele!