2

October

Responsabilitatea scriitorului față de personajele lui

Nu-i pură întâmplare ca într-o dimineață să scriu despre echivalența între realitatea de poveste și realitatea trăită în viață, iar seara – cu articolul de mult uitat după activitățile zilei – să mă așez în fața unui film care să contureze atât de plastic cugetările mele!

M-am întrebat uneori în ultimii trei ani cum ar fi să mă trezesc față în față cu vreunul din personajele mele – cu cineva care pur și simplu își găsește la mine povestea, în amănunte precise ca și cum din el ar fi fost inspirată.

Nu mă refer aici la acea regăsire universal umană în personajele unor cărți. Mă refer la acea unicitate de trăiri și evenimente care nu poate fi specifică decât unei singure persoane o dată.

Știam că un scriitor alternează între crearea unei lumi și aducerea unor povești din lumi deja existente, fără să știe ce și cum se petrece. El doar scrie. Prin el povestea doar trece.

Însă Stranger Than Fiction (2006), mi-a oferit o perspectivă un pic diferită, prin aducerea nu a unui spațiu și timp din trecut, ci prin atingerea unor evenimente din zilele noastre: scriitoarea se trezește la ușă cu propriul personaj care face parte din viața reală și căruia îi determină prin poveste destinul.

Harold nu vrea să moară într-una din tragediile ei. El e un om obișnuit, care vrea să trăiască. În mod straniu – dar foarte simpatic de altfel – porțiunile narate de ea sunt identice cu ceea ce gândește și face el în viața de toate zilele.

Ori de câte ori devine conștient de vocea ei care narează, narațiunea se oprește, oprindu-se și puterea ei. Dincolo de toate, însă, se pare că destinul lui Harold își are sfârșitul în sfârșitul cărții scrise de ea, indiferent de ce trăiește el în afară și, mai ales, îndiferent de ce vrea.

Cu cei trei ani de așteptare a unui personaj din cărțile mele, nu am putut să privesc filmul altfel decât cu sufletul la gură, fermecată de lucrurile care se petreceau și în mine.

În plus, cum numai la final are loc întâlnirea dintre scriitoare și personaj, timp de o oră și jumătate, povestea care se desfășura înaintea ochilor mei era povestea unui personaj care poate vrea altceva decât vrea scriitorul! Care trăiește mult mai mult decât poate surprinde penița și care are dreptul la viață la fel de mult ca oamenii din lumea așa-numită „reală”.

Astfel apăru, iată, prilejul de a așterne niște gânduri cărora de mult voisem să le dedic un articol pe blog:

Dacă realitatea unei povești este la fel de valabilă ca și realitatea de zi cu zi, dacă scriitorul creează prin lumea lui o realitate paralelă în care personajele își au trăirile și evenimentele aidoma cu felul în care trăim noi, atunci scriitorul este responsabil pentru armonia sau dizarmonia creată de el și este responsabil pentru ceea ce face cu personajele lui.

Dacă în viața reală nu ucid oameni, de ce îi ucid în filele unei cărți?… Dacă în viața reală nu-mi place ura, războiul, imaginile grotești și ideea unui pământ degradat, invadat, de ce creez această realitate care vibrațional este valabilă, dar de care mă descotorosesc în ale responsabilității alegând să o numesc „ficțiune”?

Dacă scriitorul ar ști că lumea creată de el devine reală în planul ei – la fel de reală ca cea în care trăim – ar mai scrie cum scrie? Sau dacă scrisul lui ar avea puterea să transforme automat lumea noastră în lumea făurită de el, ar mai scrie cum scrie?

Și dacă cineva argumentează că a prins în filele lui problemele cu care se confruntă real omenirea, mă întreb: dacă le perpetuăm și în scris, când vom apuca să mai trăim şi Altceva?

Când vom îmblânzi vibrația aspră în care se scaldă lumea prin poveștile inventate de unii și alții care își fac jocul în viața reală urmărind interesele lor? Toate evenimentele sunt creațiile de gând ale cuiva – și cele rele, și cele bune – în care suntem trași apoi ca personaje prin refuzul de a ne descoperi și savura propriile povești.

Însă toți avem puterea de a schimba poveștile care se trăiesc printre noi! Scriitorul încă mai abitir prin cuvântul așternut care rămâne, influențând mii de oameni care trec prin el.

De aceea, iubesc poveștile cu sfârșit fericit și consider că cine și-a terminat cartea cu altfel de sfârșit, nu a ajuns cu adevărat la sfârșit. A scris doar o parte din frumoasa poveste, ratând taman partea care înalță! Și când ratezi partea înălțătoare din ceea ce oferi tu ca om, ți-ai ratat în faptă menirea…

Viața nu e un șir de evenimente aleatorii și nici presărată cu suferință. Viața e un șir de povești trăite sau nu până la încheierea lor fericită. Unde mai este frustrare, tristețe, durere, mai este un pic din poveste. Nici moartea nu e un sfârșit nefericit!

Dar dacă nu mai iubim poveștile, dacă nu le mai citim și, mai ales, dacă nu le mai scriem așa cum sunt ele în lumea lor fermecată – nu le mai iubim, nu le mai citim și nu mai ajungem la sfârșitul lor bun nici în lumea în care călcăm cu piciorul…

Fiecare stare, fiecare gând, fiecare eveniment își are încheierea în armonie – cine își ia răgazul să ajungă la acea încheiere trăiește acea armonie. Atunci viața e plină de sensuri, și temelia ei este o liniște presărată din plin cu bucurie…

This entry was posted on Tuesday, October 2nd, 2018 at 16:54 and is filed under (ro) Basmul și viața, (ro) Povești despre povești, (ro) Toate categoriile. Follow the comments through the RSS 2.0 feed. You can post a comment, or leave a trackback.

Leave a Reply

Tags:



error: Content is protected !!

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării implică acceptarea lor. Detalii

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării implică acceptarea lor.

Close