6

February

Femeile care nu își trăiesc plinătatea

Lihnite de neiubire și cu frica primitivă de pe vremea când locuiau în peșteri, dependente de prada vânată de bărbați, sunt două din multele trăsături pe care o carte încheiată recent le atribuie femeilor din ziua de astăzi.

Nu e scrisă de mine – bineînțeles – și nici nu menționez aici titlul și autoarea pentru că nu aș recomanda-o, oricât de bună ar fi văzută de alți ochi decât ai mei.

Ceea ce psihologia numește „nevoi” reale – cum ar fi nevoia femeilor de a vorbi sau nevoia bărbaților de a sta în fața televizorului fără a vorbi – noua perspectivă asupra sănătății – care nici nu e nouă, ci e veche de când lumea – numește „boală”.

Toate tehnicile și atitudinile prin care suntem îndemnați să ne îmbunătățim relațiile nu fac decât să întărească disfuncția dependenței de alții și să ne ia privirile de la ce se află în noi. De la oglinda pe care ne-o conferă, în fapt, aceste relații.

Iau un singur exemplu: ce s-ar alege de această „nevoie” de a vorbi a femeilor – de a împlini un număr de cuvinte pe zi, conform altui autor – de a nu se simți iubite și înțelese dacă nu sunt ascultate la nesfârșit, de a nu se putea liniști și lămuri dacă nu vorbesc, ce s-ar alege de această nevoie dacă am așeza-o frumos în lumina unor adevăruri ca:

  • ceea ce vorbești, aceea devii
  • ceea ce privești aceea se imprimă și crește în tine
  • vorba multă întărește ce vorbește
  • vorba celui care vorbește se așază pe umerii celui care ascultă

Din această perspectivă, nevoia parcă nu mai e nevoie, arată mai degrabă a nebunie! Cam așa a fost sentimentul de-a lungul acestei cărți, că trebuie să învățăm să ne ajustăm nebunia ca să reducem conflictele…

Nu aș vrea să intru aici în mai multe detalii, nici despre femei, nici despre bărbați, pentru că mi-i strâmt spațiul unui articol decent pe un blog. Ajunge să spun că această „lihnire” a femeii nu își are originea în lipsa de atenție și de prețuire a bărbaților – chiar dacă această lipsă este acută și chiar cronicizată – ci, conform principiului că totul este Oglindă, în lipsa de atenție și de prețuire pe care și-o acordă ei înseși femeia… Aici pentru mine e marele semnal de alarmă!

Dacă un om – bărbat sau femeie – și-ar acorda cu iubire tot ce simte că vrea de la celălalt, în curând, celălalt nu va putea decât să-i oglindească același lucru. Sau, dacă refuză a oglindi armonia, va ieși de la sine din viața celui care o caută și și-o oferă.

Pentru frica primitivă despre care vorbește cu atâta siguranță autoarea – care nu a fost de față la starea de lucruri a vremii – aș putea aduce ca argument o altă carte scrisă de cineva care nu știu dacă a fost de față, dar sigur de unde este poate cuprinde istoria cu privirea. Nu aș risca, totuși, confruntarea a două cărți care ar putea duce la crearea unor partide. Ci iau ce ne e aproape și la îndemână: lumea naturii așa cum se manifestă ea unde n-a fost atinsă de om.

Nu există femelă – animal sau pasăre – care să stea înfricoșată în adăpost cu puii, în dependență totală de masculul care merge după mâncare și pe care, dacă nu îl mulțumește pe deplin, s-ar putea să-l supere și să-l provoace la violență sau chiar să îl piardă.

Nicio femelă nu moare neiubită și nehrănită de masculul ei sau al haitei! Ba nici nu-s femelele care luptă pentru atenție și întâietate, ci mai degrabă masculii.

Dar ce văd limpede și definitoriu este capacitatea reală și exersată concret de a-și purta de grijă – capacitate atât a femelei, cât și a masculului. Nu există dependență bolnavă sau disperată ca între oameni – nu aș spune nici totală independență, dacă ar fi să iau în calcul atâtea specii în care ambii se îngrijesc de adăpost și de pui cu dedicare. Și sigur, la speciile unde masculii lasă femela să crească singură puii, aceasta nu moare lihnită de neiubire și nemâncare! Nici puii nu cresc traumatizați fără tată!

De ce la om – considerat ființă superioară și evoluată – nu (mai) există această funcționare sănătoasă de bază? Mie, una nu-mi miroase a răspuns în felul de a trăi de prin peșteri!

Îmi miroase a cu totul altceva: îmi miroase (destul de urât) a religie… Singurul loc care afirmă dependența bolnavă a femeii de bărbat și a bărbatului de munca lui – ceea ce mă face să mă întreb dacă avem aici exprimarea unui adevăr existent sau sursa intenționată a funcționării din ziua de astăzi?

Eu pentru mine, arsă de dedesubturile religiei în toată minciuna și contradicția lor, aleg azi ca punct de reper ceea ce se petrece în văzul tuturor, într-un fel constant, în natura neatinsă de om. Și consider că acest fel e de când e lumea – în vreme ce religia a apărut mai dincoace!

Acum, că am adus un strop de lumină peste niște lucruri esențiale pe care n-ar trebui să le perpetuăm dacă nu ne fac bine, mă bate gândul dacă nu ar fi bine să trec prin această carte și să scot, prin minciuna din ea, adevărul…

 

This entry was posted on Thursday, February 6th, 2020 at 08:13 and is filed under (ro) Destin de femeie, (ro) Din misterele Vieții, (ro) Frica, (ro) Iubire, (ro) Minciuni istorice, (ro) Pentru oameni mari, (ro) Toate categoriile. Follow the comments through the RSS 2.0 feed. You can post a comment, or leave a trackback.

Leave a Reply

Tags:



error: Content is protected !!

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării implică acceptarea lor. Detalii

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării implică acceptarea lor.

Close