15

July

Tălmaci de lumi

Când, în 2015, spusei „da” basmelor și poveștilor care îmi dezvăluiseră o soartă strâns legată de-a lor, de bucurie, acestea au dat buluc cu nemiluita, înghesuindu-se care mai de care la ușița inimii mele prin care nu puteau trece decât câte una. Pe fereastră vedeam afară mulțime, însă de scris, în strâmtimea timpului care îmi mărginește penița, nu puteam scrie decât câte una.

Mă simțeam ca pe vremea când oamenii credeau că z(m)eii toarnă ploaia cu găleata din ceruri! Cel mai apropiat cuvânt pentru ce se petrecea când așterneam o poveste era „download”. Curgeau cuvintele ușor și plăcut, fără schițe, fără ciorne, fără alt aport al minții decât atenția la scriere, gramatică, expresie. Era – și încă mai e – ca și cum povestea venea de undeva, dintr-o lume vie, unde își avea deja făptura și aștepta doar o cale de a și-o strecura în lumea aceasta.

Mă bucuram de curgerea artei mele cum se bucură un pictor, un sculptor, un dansator sau oricare alt artist în clipele în care, dăruit creației, uită de sine.

Însă, pentru că lumea calculatoarelor nu este lumea mea, un cuvânt chiar mai potrivit îmi părea „a traduce”. Pe de o parte, pentru că toți anii de studenție am refuzat gândul la pregătirea de a fi profesor prin facultatea pe care o urmam, resimțind-o pe cea de traducător ca fiind mult mai aproape, pe de altă parte, pentru că asta fac zi de zi: traduc în cuvinte lumi, întâmplări, făpturi și destine. Transpun tablouri de poveste din simțirea-mi prin care trec, în limba făcută din vorbe. De aceea am și scris în Micul îndrumar de lectură a basmelor că, o poveste, ca să existe, trebuie să fie întâi simțită.

De-a lungul timpului, s-a dovedit că tot ce nu puteam transpune precis nu era încă simțit foarte precis – mai aveam eu de trăit și pătruns ca să pot reda într-o oglindă fidelă. Iar ce simțeam deplin și-adevărat – lucruri de care se spunea că nu-s cu putință de pronunțat, pentru mine erau! Lucruri pe care mintea omului nu le poate cuprinde, o poveste, o poezie, le poate! Că nu înțelesu-i de dat mai departe, ci dată este simțirea.

Anii au trecut – nici nu-s mulți, numai patru – și acel „download” nu mai stăruie puternic în mine. Mă simt de-a lor, de-a poveștilor, nu mai sunt undeva în afară. Nu mai curge în mine ca și cum acel „mine” n-ar fi pe măsură și-i de trebuință ceva sau cineva din afară. Ci-s albia firească în care râul creației trece când lin, când se învolburează în patimi. Drept pentru care, rămase ca metaforă numai tălmaciul, traducătorul unei lumi pe înțelesul altei lumi, făr-a adăuga interpretarea. Pun în cuvinte făr-a spune ce înseamnă, încredințată că se arată fiecăruia lumina ce i-o poartă povestea în clipă.

Cu toate acestea vii în viața trăită, cum să nu zâmbesc și să nu scriu un articol, atunci când greutatea acestei realități purtate ani – și chiar aproape o viață – îmi reflectă înapoi chipul dintr-o oglindă scrisă de Blaga!

Eu, care recunosc prezența unei povești prin simțirea minunată ce-mi farmecă sufletul, pot spune alături de el: când scriu, traduc ce-mi cântă inima…

 

STIHUITORUL

 

Chiar și atunci când scriu stihuri originale
nu fac decât să tălmăcesc.
Așa găsesc că e cu cale.
Numai astfel stihul are un temei
să se-mplinească și să fie floare.
Traduc întotdeauna. Traduc
în limba românească
un cântec pe care inima mea
mi-l spune, îngânat suav, în limba ei.

(Lucian Blaga, Opera Poetică, Ed. Humanitas, 2007)

 

This entry was posted on Monday, July 15th, 2019 at 07:02 and is filed under (ro) Basmul și viața, (ro) Din misterele Vieții, (ro) Povești despre povești, (ro) Toate categoriile. Follow the comments through the RSS 2.0 feed. You can post a comment, or leave a trackback.

Leave a Reply

Tags:



error: Content is protected !!

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării implică acceptarea lor. Detalii

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării implică acceptarea lor.

Close