8

August

Ștefan cel Mare și copila de păcurar

        Rămasu-ne-a ca o poveste, pățania lui Ștefan cel Bun și Mare, împărat al moldovenilor, care de bun ce era, i se dusese veste și poveste preste întreaga țara noastră și chiar preste întreg rotogolu pământului; iar de creștin ce era, lumea-ntreagă-l lăuda. Nu-i vorbă, multe lucruri bune, frumoase și vitejești a făcut omul acela, că de nu ar fi făcut, nu i-ar fi rămas numele cum i-a rămas. A făcut biserici și mănăstiri, a îmbogățit pe cei săraci, cari în vremuri de reșmeliță s-au purtat vitejește, iar în vremea de luptă s-au aruncat asupra pizmașului cum să aruncă lupul în mijlocul turmelor ciobănești, fără a-i fi frică că i se va întâmpla vreo nenorocire.
        Odată, însă, era s-o pățească și el, ca toți oamenii pământului, căci de, inimă avea și el, apoi tânăr cum era, nu putu să nu pice și el sclav inimii sale tinere și înflăcărate, precum și doioasă, de o iubire de femeiă.
        Așa umblând odată prin codrii munților, după cum abunăoară umblă și azi pușcașii de căprioare, să întâlnăsc cu o copilă cam de vreo 16 ani, frumoasă ca o floare domnească și gingașă ca un fluture de primăvară, dar și cântăreață ca o mirlă, de să o tot asculți. Copila păștea o turmă de oi albe ca zăpada și grase cum îi lutu, căci pășunea era bună, iar ea culegând schinteuțe și alte flori mirositoare, cânta o doină ce o învățase de la mamă-sa, de răsunau codrii. Ștefan, cum îi aude glasu, să îndreaptă înspre copilă și uitându-se la ea, îi dă binețe.
        Copila, înroșindu-să până-n albușul ochilor, îi mulțămi prietinește și, cu zâmbetul pe buze, îl întrebă că unde merge pe aceste plaiuri, pe unde până atunci nici un voinic nu mai puse piciorul.
        – După căprioare umblu, copilă dragă – îi zise Ștefan – dar văd că în locul căprioarelor întâlnesc îngerași.
        – Ce îngeri? întrebă copila cu nevinovăție.
        – Îngeri ca tine, scumpă copilă.
        Copila râde cu hohot, apoi rușinată de cele auzite, își caută de lucru culegând floricelele de prin iarba ce-i ajungea până la brâu.
        – Ce să-ți dau, copilă dragă, ca să-mi dai și mie vreo două floricele din cele adunate de tine?
        – Nimic să nu-mi dai, voinice – îi răspunde fata, neștiind că vorbește cu Ștefan-vodă al românilor. Nimic, căci Dumnezeu a crescut destule; ia uită-te câte sunt și eu mai culeg altele – și zicând aceste îi dete un șurț de flori, cari de cari mai frumoase.
        – Dar ce plată socotești că ai fi vrednică pentru osteneala făcută pentru mine? Tu ești tânără și frumoasă și aș vrea să nu te ostenești numai de pomană.
        – Nimic, voinice, căci mama așa mi-a zis când m-a născut, că niciodată pentru nici un lucru să nu iau plată. Apoi chiar și de mi-ai plăti, eu nu am ce face cu plata ta, căci am de toate ce-mi trebuie. Am tată, mamă, un frate și două surori ce mă iubesc. Asta mi-i averea mea întreagă și alta nu-mi trebuie.
        – Dar dacă ți-aș spune că mi-ești dragă, spune-mi, copilă, ce ai zice?
        – Ce să zic, ți-aș mulțămi că ești așa de bun că mi-ai spus și te-aș ruga ca să-ți cauți de drum, să te duci pe unde ai venit, ori pe unde ți-i calea.
        – Și nu ai sta de vorbă cu mine?
        – Nu, nici pe un ceas. Oamenii îs răi și fățarnici și mama mi-a zis să nu cred nimănui nici o vorbă, fie aceea cât de frumoasă.
        – Dar apoi când ți-aș spune cine sunt, nici atunci nu m-ai iubi?
        – Nu, o dată cu capul.
        – Și de ce?
        – Mi-a spus mama că în ceasul când m-am născut, o lupoaică a trecut peste trupul meu și nu m-a mâncat, făr’ mi-a dat pace, uitându-să cu blândeță la mine; de aceea, toți cei din sat au vorbit că din mine o să se aleagă ceva mai de Doamne ca din alte fete de sama mea. Vrăjitorii și alți tălmaci mi-au spus că am să mă fac o doamnă mare, apoi astă noapte am visat că am să fiu împărăteasă.
        Ștefan auzind-o, tresări la auzul acestor cuvinte și uitându-să la fată, i se păru mai frumoasă și mai drăgălașă.
        – Dar spune-mi ce ai face când ți-aș spune că eu sunt împărat?
        – Ce să fac? Aș râde una bună de minciuna încornurată cu care vreai să mă amăgești. Eu știu că împărații nu umblă a vâna prin munți, căci ei umblă prin țară adunându-și cătane, ca să să hărțuiască cu inimicii cari ziua-noaptea ne calcă casele și ne iau moșiile.
        Împăratu auzind-o, să rușină și nu-i spuse că el e Ștefan, făr’ întrebând-o când mai vine cu turma prin poiana aceea, să duse și dus a fost până în ziua de azi.
        Ca să să mai fi înturnat vreodată îndărăpt pe la fata cea frumoasă, nu știu, că nu am auzit. Să dă cu socoteala că ar mai fi venit, dar negăsind-o, s-ar fi însurat cu alta…

 

(T. A. Bogdan, Ștefan cel Mare, pg. 12,
Ilva Mică, Bistrița Năsaud
citat în Legende populare românești
antologie de Tony Brill)

This entry was posted on Wednesday, August 8th, 2018 at 16:35 and is filed under (ro) Povești în dar, (ro) Toate categoriile. Follow the comments through the RSS 2.0 feed. You can post a comment, or leave a trackback.

Leave a Reply

Tags: