18

March

Non-articol despre Scris

Dragă Zsuzsa, cererea ta de a scrie un articol pe blogul tău m-a luat prin surprindere – atât pentru că acum sunt cufundată în poveștile la care scriu de zor, cât și pentru că nu știu ce aș putea spune altora. M-am obișnuit atât de mult să mă raportez doar la mine, încât nu mai cred în a fi un exemplu sau a motiva pe alții. Dacă îi e dat cuiva să vadă, să cunoască, să trăiască sau să facă – va vedea, va cunoaște, va trăi și va face. La timpul lui, în felul lui, în ritmul lui. Nu are nimeni nevoie de morala mea.

 

Simt că e aproape nedrept să vorbesc… Pentru că știi bine că nu mai cred în teorii și tehnici de scriere – nu mai cred nici în recomandări, nici în sfaturi. Cu alte cuvinte, nu am nimic de spus. Altora. Poate doar să împart cu tine câteva din ultimele gânduri?

 

O dată aș dărâma toate regulile și toate raportările la altceva decât la Sine – dacă aș putea. Dar recunosc că și eu mă folosesc uneori, așa, ca din afară, de ochiul literar format în facultate. Cizelez câte un cuvânt și câte-o frază, am grijă la suprapuneri, repetiții, mă entuziasmez de întorsăturile neașteptate – le văd, le judec și ca critic. Dar acestea sunt toate ca ceva distant și oarecum în ceață. Apar doar câteodată și în nici un caz nu mă bazez pe ele.

 

Scriu așa cum îmi vine – tot ce vine. Rafinatul are loc mult mai târziu – căci las și timpul, și liniștea să se aștearnă între mine și opera pe care o scriu. După luni – poate chiar ani – descopăr cu uimire că multe nu mai sunt valabile ca astăzi, adică cele care se bazau pe rațiuni și explicații. Dar și mai multe sunt așa frumoase! Desăvârșite aproape – abia dacă mai am vreo trăsătură de condei sau vreun retuș pe la vreo virgulă. Tot ce am scris fără temeiul judecății, fără încorsetarea teoriei și mai ales fără să-mi pese de comercialitate, e aproape perfect și nu necesită efort în plus sau reparații. În ochii mei! Ai altora… nu prea contează.

 

De aceea, să fiu cu totul împotriva teoriei literare, ar fi nedrept. Căci am studiat-o cu drag la vremea ei și iată că, oarecum, mă raportez și eu la ea. Dar știu și tot continuu s-o afirm pe față, adevărații mari povestitori și scriitori au fost cei care în cel mai spontan mod au scris, fără păsare pentru norme sau curente literare. Noi, cei care i-am studiat la urmă, i-am încadrat, analizat, clasificat. Dar în ei a fost naturală doar arta cuvântului – atât. Care nu se învață la școală.

 

Au reușit prin scrisul lor să redea o parte din realitate – mai mult sau mai puțin verosimilă. Nici Creangă, nici Dikens, nici Tolstoi nu au studiat întâi literatura. Au scris. Atât. Pe baza lor, noi am alcătuit mai târziu reguli și am încercat să scriem comparativ cu cei ca ei. O vreme. 

 

Acum nu mai facem nici asta. Nu ne mai raportăm la genii, ci la comercialitate. Ce stări putem trezi în om, ce vise – ce suspansuri bazate pe emoții superficiale. Ce se vinde, aceea scriem. Uitând că mulți dintre cei mari au murit în mizerie, fără să-și poată vinde scrisul, numiți nebuni, alienați mintali ca Eminescu… Pentru că expuneau prea mult din putrezimea vremii.

 

Astăzi toată lumea scrie, nu mai contează talentul. Talentul nu de scriitor, ci talentul profund despre viață. Căci dacă nu trăiești, nu ai ce povesti. E totul doar imaginație și minte. Dar ce lipsește în lume este trăirea autentica din Suflet. Nu am nimic a spune de mă inspir din alții. Există atâtea lucruri ne-spuse, ne-trăite care așteaptă să capete o formă, iar noi ne pierdem vremea copiind și compilându-i pe alții…

 

Astăzi nu ne mai vorbește Viața, pentru că ne vorbește televizorul. Poveștile nu mai sunt ale noastre, nu mai sunt despre noi – poveștile se află în știri, internet, cafenele – ascultăm permanent de la alții. Alții, alții, mereu și iar alții…

 

Ce aș putea spune despre scris către lume? Cândva nu existau scriitori! Ci fiecare trib și fiecare societate își avea Povestitorul ei – The Keeper of The Stories – care nu inventa nimic. Nu avea voie să spună altceva decât ce aducea din veșnicii. Nu de la alții, nu ce ar fi prins mai bine la public!

 

Și povestea devenea a tuturor. Nu neapărat de spus mai departe, cât devenea a lor, în ei. Nici o poveste nu era goală. Nici un cuvânt rămas fără efect. Nu existau drepturi de autor, pentru că nu era nimeni autorul. Venind direct din eternul invizibil, nu puteau fi furate de nimeni – chiar se dorea să fie dăruite.

 

Povestitorul, fiind conectat direct cu divinul, cuvântul lui avea Putere Divină. Putere să lege, să dezlege; putere să ucidă, putere s-aducă la viață. Și oamenii se lăsau schimbați de povești, ca să renască în ei Armonia. Cuvântul era ascuțit ca o sabie cu două tăișuri – tăia ca să vindece. Așa se știa și așa se primea el în inimă.

 

Cândva povestitul nu ținea de tehnici, ci de Sacru. Trebuia să fii atent la detalii, căci fiecare personaj erai tu. Fiecare animal, fiecare peisaj, fiecare amănunt reprezenta fidel un univers – care nu era altul decât al celui pentru care se spunea povestea. Și el totul asculta, căci totul îi vorbea.

 

Nu se putea copia nimic, nu se putea raporta nici la alții. Căci fiecare moment își avea Povestea. Fiecare poveste își avea Ascultătorul. Și oamenii adorau să se adune în jurul Povestitorului, nerăbdători să afle ce mai vrea să le spuie Divinul… Iară el, povestitorul, habar nu avea dinainte. Pur si simplu se liniștea înaintea mulțimii (care la fel valora ca și unul), cerând să i se arate povestea clipei, povestea celui ce îi stătea în față. Și nu vorbea de la el – nu inventa, nu imagina, nu se inspira și nu folosea nici o tehnică. Ci singur descoperea, fascinat în el însuși, detaliile și întorsăturile neașteptate ale poveștii pe care o auzea întâia oară. Din gura lui – și pentru el, întâia oară.

 

Când ai gustat așa ceva și ai văzut cu ochii tăi – ce poți să spui? Ce poți să spui unor oameni care nu mai au urechi să audă?… Căci până nu simți tu, în tine, Veșnicia – până nu o lași pe ea să se coboare, să o descoperi în roman, în poezie, în poveste… până nu înțelegi că nu ești tu cel care scrie și până nu permiți să Se Scrie prin tine… până nu înțelegi că adevăratele scrieri nu fac altceva decât să descarce din eternitate Povestea… Până nu renunți la Orgoliu și până nu înțelegi că Scrisul e în primul rând pentru Tine… că îți vorbește ție, în tine, și altfel nu ai nimic de spus mai departe… până nu treci dincolo de stări și emoții ca să atingi prin cuvânt Veșnicia… Până atunci te lasă rece – orice ti-aș spune.

 

De aceea, oricât de public și de interesant ar fi un astfel de articol, nu are rost să îl scriu. Pentru ca nu vor auzi decât cei ce vor să audă. Dar cei ce vor, vor pentru că sunt pregătiți să scrie Altfel. Iar cei ce sunt pregătiți, în mod paradoxal, nu au neapărat nevoie să audă…

 

 

This entry was posted on Wednesday, March 18th, 2015 at 21:37 and is filed under (ro) Minciuni istorice, (ro) Toate categoriile. Follow the comments through the RSS 2.0 feed. You can post a comment, or leave a trackback.

One Response to “Non-articol despre Scris”

  1. zsuzsyb

    Multumesc pentru acest articol. Si multumesc pentru aceasta perspectiva importanta. 🙂

Leave a Reply

Tags:



error: Content is protected !!