26

June

Mi-e dor de mine…

Plouă. Astăzi sunt liberă. Astăzi sunt copil. Am obosit de oamenii mari, plini de griji, plini de vorbe și de gânduri. Oricâți ani aș avea, nu mă simt acasă între ei… Mă plictisesc… Mă fac să casc alături de copii când se întâmplă să fie de față.

Și, culmea, omul mare care m-a obosit și m-a plictisit cel mai tare în ultimele zile am fost chiar eu… Atâtea gânduri serioase, atâta treabă de făcut, atâtea lucruri la care să am grijă…

Mi s-a făcut dor de-o poveste, de un basm care începe cu „a fost odată, ca niciodată”… Ceva pentru sufletul meu de copil…

Așa că, azi mi-am luat liber. Încep cu un griș cu lapte, cu care mă alint ca pe vremuri. Și caut modele de semne de carte. Să cos din nou cu cruciulițe. Ascult Clayderman și mi-e dor nebun să citesc un roman de dragoste, în timp ce afară toarnă cu găleata…

Încep Orașul cu salcâmi, dar mă opresc, să scriu. Despre copilul din mine căruia îi e dor de lumea lui nouă. De lumea lui curată și bună, în care binele învinge răul. În care balaurii sfârșesc cu capetele tăiate, zmeii sunt întotdeauna răpuși în luptă dreaptă și Făt-Frumos se-nsoară cu Ileana Cosânzeana.

De-atâția oameni mari pe dinăuntru, mi-am uitat de la o vreme poveștile… Mi-e dor de lumea mea fermecată, în care toate momentele încep cu „a fost odată, ca niciodată”. Mi-e dor să trăiesc din nou ca în basme.

Mi-e dor să fiu fata de împărat sau feciorul de oameni sărmani. Mi-e dor să fiu pescarul, mi-e dor să fiu tăietorul de lemne, mi-e dor să fiu fântâna, pădurea… Să o înving pe Scorpia și apoi pe sora ei, Gheonoaia…

Mi-e dor să plec cu calul scuturat de răpciugă care-mi vorbește cu glas omenesc și mănâncă jăratec. Ca vântul sau ca gândul, cum o vrea… acum nu mai am nici pretenții…

Mi-e dor de un basm care să înceapă cu mine… Care să înceapă simplu: „am fost odată ca niciodată eu…”

Mi-e dor de un basm despre mine în care să trăiesc fericită până la adânci bătrânețe sau până se ivește, după o cotitură bruscă, un nou început de poveste…

Să pot spune din nou „a fost odată, ca niciodată, o Clipă. Care nu mai este și ca ea nici nu va fi alta vreodată!”. Povestea clipelor mele, Viața. Demnă de a fi povestită. Trăind un basm întreg în fiecare clipă.

Mi-e dor să trăiesc cu sufletul meu de copil, conștientă că fiecare clipă se-ntâmplă o singură dată. O singură dată, care-i așa cum e și nu seamănă cu nicio altă dată.

Mi-e dor de Mine…

Las foaia jos, îmi trag plapuma-n cap și stau așa cuibărită. Mi-e dor de un basm care să-nceapă cu mine… Mi-e dor de o carte care să înceapă cu „a fost odată, ca niciodată”… Mi-e dor de o poveste…

Când mă trezesc, îmi vine o idee. Ce frumos ar fi să citesc odată cu prietena mea cartea pe care tocmai și-a luat-o. Chiar dacă eu deja am citit-o. Așa că, o scot din bibliotecă și, din nou cuibărită, încep, după șapte ani, să recitesc Paulo Coehlo, 11 minute

Cartea e scrisă, într-adevăr ca o… poveste. Și începe exact cum doream să înceapă… Dar cine după atâția ani mai ținea minte? Poate doar Sufletul…

Acum aștept nerăbdătoare împlinirea celeilalte dorințe… Aștept basmul care începe cu mine…

 

This entry was posted on Friday, June 26th, 2015 at 18:42 and is filed under (ro) Coincidențe... coincidențe..., (ro) Destin de femeie, (ro) Din misterele vieții, (ro) Toate categoriile. Follow the comments through the RSS 2.0 feed. You can post a comment, or leave a trackback.

Leave a Reply

Tags:



error: Content is protected !!