21

December

Lupi care nu mănâncă copii

În Micul îndrumar de lectură a basmelor, o carte mult mai mare și mai neașteptată decât ar părea ascunde numele-i simplu și făptura-i măruntă, menționam pe alocuri niscaiva minciuni strecurate în mod intenționat în basmele pentru copii popularizate azi prin mass-media.

Făceam acolo legătura firească între contextul social și istoric în care au apărut poveștile lui Ch. Perrault și conținutul acestora care, în viziunea mea, era folosit în crearea unei mentalități de la cele mai fragede vârste în direcția impusă de cea mai cumplită instituție care era la conducere în vremea aceea, Inchiziția.

Bunăoară, luasem drept exemplu Sufița Roșie, o poveste cu un final tragic, în care o fetiță sfârșește mâncată de un lup pe care se oprise să îl asculte, neștiind că „era periculos să stai și să asculți un lup vorbind”.

În sufletul meu nespus de sensibil, resimții ca o lovitură de grație finalul neașteptat de dur – în varianta lui Perrault nu apare niciun vânător salvator, deși, o caracteristică de neclintit a basmelor este că se termină întotdeauna frumos – altfel nu avem de-a face cu un basm adevărat.

Morala în versuri la final de poveste ne explică despre lupii care umblă cu vorbe lingușitoare ca să seducă tinerele fete și apoi să le distrugă. Dar această morală eu nu am citit-o nicăieri când eram mică. Prin urmare, pentru mine, povestea vorbește despre ce se întâmplă unui copil atunci când iese din vorba părinților. Din această perspectivă, îmi trecu abia acum, întâia oară, prin minte – de ce o fost pedepsită bunica… ea de cine n-o ascultat?

Afară de exemplele cunoscute, și din trecutul mai îndepărtat, și din zilele noastre, menționate în Micul îndumar despre lupi care adoptă copii, vorbisem și despre imposibilitatea ca lupul să fie văzut ca un animal periculos în basmele populare. Cel puțin la noi în țară, în vechimile strămoșești, ar fi fost cu neputință ca un dac să își sperie copilul că, dacă nu ascultă, îl mănâncă lupul – și-ar fi negat animalul totem, stindardul care consta dintr-un cap de lup cu corp de dragon și, mai presus de orice, numele care în daca veche chiar „lup” însemna…

cf. Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, „daos era numele frigian al lupului… deci dacii se numeau ei înșiși mai demult „lupii” sau „cei care sunt asemeni lupilor”, cei care seamănă cu lupii”.

În basmele românești, lupul nu apare niciodată ca animal distructiv, ci ca animal înțelept, care, fiind salvat sau cruțat de Făt-Frumos, îi oferă un smoc de păr cu ajutorul căruia să îl cheme în caz de nevoie. Greu de imaginat că în patria Scufiței Roșii lupii erau diferiți de cei de la noi… lesne de imaginat schimbarea unui personaj eminamente pozitiv într-unul eminamente negativ, atunci când, consultând ordinea de zi a instituției ce își impunea crezul prin torturi și ucideri, dai de șamani și șamanițe, vraci și femei vindecătoare, înțelepți și înțelepte ale diferitelor triburi cucerite de „noua religie”. Aceștia erau „vrăjitorii” și „vrăjitoarele” care plăteau cu viața în ruguri aprinse crima de a sta de vorbă cu animalele, cu entitățile nevăzute sau cu pădurea, de a folosi plante vindecătoare în fierturi și alifii – așa numita „vrăjitorie” – sau de a vindeca cu vorba blândă făcând inutil bisturiul.

Iată cum lupul, dintr-un ajutor înțelept, de nădejde, devine periculos, inspirând o frică astăzi considerată legitimă – căci cine mai are curaj să se plimbe singur – mai ales dacă e de gen feminin și mai ales noaptea – prin pădure? Cine mai vede în Natură un aliat?

Nu e locul aici să extind această pledoarie, făcui doar o oarece introducere, căci acesta este contextul în care, cu puține zile în urmă, dădui de anumite experiențe despre care Lucian Blaga vorbește în Hronicul și cântecul vârstelor, confirmându-mi, iată, nu doar dintr-o experiență, ci dintr-un fel de a fi. Un fel de a trăi care o dăinuit la noi pe meleaguri cu zecile – poate sutele – de mii de ani, până să pătrundă, de numai câteva zeci de ani încoace, prin desenele animate, filme, cărți, etc. frica de lupi:

„Prin tindă se aud pași mărunți și glasuri mici de copii. E ora șase jumate. Dar școala începe abia la opt.
– Ce se aude? întreb eu.
– Vin copiii la școală!
– Cum? La ora șase?
– Ăștia n-au ceas. Vin unii când se crapă de zi. Alții pornesc cu noaptea-n cârcă pe la patru, ăștia stau departe – la șapte-opt kilometri de aici, vin singuri sau câte doi peste măguri și prin păduri, de la casele lor, mă lămurește văru-meu.
Ridic capul din perne.
– Nu le e teamă de lupi?
– S-au obișnuit și cu lupii. Vei vedea astăzi pe cei doi frați, o zăpârște de băiat și surioara lui, cari deunăzi, venind la școală, au întâlnit lupul prin pădure. Lupul i-a ocolit, ca să nu-l apuce pofta de a înșfăca.
– Ei, asta-i! fac eu.
– Fără glumă, întărește Romi.
– Bine, dar părinții ar trebui să se gândească puțin că nu toți lupii au avut prilejul să asculte predicile sfinților! adaug eu.
– Pe-aici nu umblă teama de lup, încheie Romi pe un ton de proces-verbal.

[…]

Îmi adusei aminte că doream să văd și pe băiețașul, cu surioara lui, cari nu demult întâlnise lupul cu ochi de catran aprins în noaptea pădurii. Întreb:
– Care din voi a văzut vreodată un lup?
Se ridicară numaidecât vreo câțiva, amestecându-se în vorbă. Băiețașul, cu surioara, ținu să mă asigure că lupii nu fac niciun rău, „nici oamenilor, nici muierilor”, și ca dovadă povesti suava întâmplare.
Mă loveam, cu cele ce aflam de la acești copii în legătură cu lupul, de-o experiență destinată să infirme părerea ce umblă la șes despre aceeași fiară și mă simțeam luat de-un curent de regresiune spre basm.”

This entry was posted on Wednesday, December 21st, 2016 at 13:25 and is filed under (ro) Toate categoriile. Follow the comments through the RSS 2.0 feed. You can post a comment, or leave a trackback.

Leave a Reply

Tags:



error: Content is protected !!