5

March

Hoțul de stele

Ieri am terminat un basm despre o mie de stele furate de trei zmei paralei. Ele nu erau altceva decât strălucirea poveștilor care noaptea dorm pe cer sub formă de stele. 

Azi privesc în oglinda acestui basm, întrebându-mă: cine sunt eu? Dacă tot ce scriem reflectă ceva din noi, iar poveștile sunt cea mai fidelă redare a vieții și a persoanei noastre, cine sunt eu în această poveste? Eu sunt toate personajele, toate peisajele și toate întâmplările, iar basmul are puterea să vindece și să așeze la locul lor toate lucrurile. Cel mai mult în fel tainic și invizibil, direct în sufletul meu, dar există și o parte pe care o am de văzut, de înțeles, de asumat, de finalizat cu bine. Există lecții de viață pe care le am de luat conștient – și la acestea privesc astăzi.

Cine sunt eu? Ar fi frumos să mă gândesc, după atâtea povești și basme scrise, că eu sunt Crăiasa Poveștilor care plânge după cele o mie de povești șterpelite de zmei. Sau eu sunt cei trei fii de împărat care merg să lupte cu zmeii, să aducă înapoi stelele furate. Dar nu sunt. Pentru că azi, privind în urmă, văd mai clar ca oricând: eu… sunt hoțul de stele… Eu fur poveștile oamenilor…

Atunci când cred că îi ajut, când cred că pot rezolva problemele lor, când cred că pentru mine nu contează ce pierd, numai alții să nu piardă și să le fie bine, atunci când cred că pot fi sprijin cuiva în nevoie și mă transform în cârjă, pe scurt: atunci când accept problemele și consecințele altora, nu fac altceva decât să le fur poveștile… Îi jefuiesc de strălucirea minunată care le-a fost dată și pe care nu o pot descoperi decât confruntându-și tenebrele și trecându-și obstacolele.

Și stau nedumerită în fața mea însămi. Eu, care știu că poveștile sunt sacre, eu care le las să treacă prin mine fără să mă ating de cursul lor, căci știu că ele deja există. Atunci când scriu, nu fac decât să le aduc din lumea eternă, exact așa cum sunt. Le ascult cu inima și redau cât mai fidel ceea ce simt că se întâmplă. Nu fac niciodată schițe, nu planific povestea dinainte, nu scriu ciorne, nu rescriu, nu-mi place să lucrez pe o poveste odată ce am pus punctul de la ultima frază. Tot ce scriu vine. Îmi trimite înainte un gând sau un titlu, așa cum trimit zmeii buzduganul înainte să ajungă acasă, iar eu, la timpul pe care îl simt potrivit, mă așez și scriu. Nu mă ating de ceea ce vine – e ceva esențial pentru mine. Scriu exact cum vine și mai târziu recitesc doar pentru mici ajustări în ce privește cuvintele, exprimarea.

În acest context, ce caut eu să schimb poveștile oamenilor? De ce când un om suferă sau pierde ceva, ca o consecință a propriilor alegeri și lecții de viață, socotesc că povestea lui nu e bună? De ce poveștile pe care le scriu eu sunt sacre, dar poveștile pe care le trăiesc oamenii sunt profane și au nevoie de ajutorul meu ca să se termine cu bine? Cu bine pentru cine? Și ce e acel bine?

O poveste se termină cu bine atunci când eroul își biruie tenebrele și ajunge să domnească fericit peste viața lui și peste împărăția ce i-a fost dată. Atunci când cineva domnește, dar biruința a avut loc pe spinarea altuia, acela nu se numește împărat. În basme apare întotdeauna ca hoț și, mai devreme sau mai târziu, pierde tronul.

Ori de câte ori am scutit pe cineva de confruntarea cu propriile alegeri și fapte, ori de câte ori l-am ajutat să fie bine și nu l-am lăsat să-și poarte consecințele ca să-și poată lua până la capăt lecțiile de viață, ori de câte ori am ales să pierd eu în numele altuia, ori de câte ori am dat la o parte obstacole care nu erau ale mele și am dus lupte care nu-mi erau destinate, nu am făcut altceva decât să creez hoți acolo unde viața ar fi creat împărați…

Așa cum poveștile pe care le scriu există deja și le las să treacă prin mine așa cum sunt, nu am dreptul să mă ating de poveștile oamenilor, care și ele există deja, au cursul lor, care e întotdeauna în direcția unui final fericit. Nu fericit în sens de a obține, de a câștiga și de a nu pierde ceva material sau o relație. Fericirea e atunci când ți-ai biruit toate obstacolele, când ți-ai terminat inițierea și acum poți domni fericit. Pe tronul tău, nu al altuia – prin puterile tale, nu ale altuia.

De câte ori ajut pe cineva care ar trebui să se confrunte cu decizii sau indecizii, nu fac decât să scriu ciorne, să corectez povestea pe care Iubirea în înțelepciunea supremă i-a dat-o omului să o trăiască. Iar eu consider că a interveni într-o poveste e sacrilegiu.

Eu pentru mine accept că nu e nimeni vinovat de absolut niciun lucru care mi se întâmplă vreodată. Totul e o oglindă, totul pornește din mine. Eu determin sau eu accept ceva nepotrivit pentru mine și viața întotdeauna îmi arată. Dar se pare că nu accept că nici eu nu sunt vinovată sau responsabilă pentru alții.

Orice ajutor care mă transformă în cârjă nu face decât să-ți răpească strălucirea care îți e menită atunci când ajungi cu bine Acasă. Singurul ajutor valabil este în tine. Eu pot uneori să-ți aduc doar aminte, să îți fiu oglindă, să te ajut să vezi unele lucruri. Dar atunci când ajut, când intervin în viața ta, să fac în locul tău, nu fac decât să schimb cursul divin al poveștii, să îl transform în profan și întuneric.

Nu e de mirare că Crăiasa Poveștilor plânge în mine… Ea știe că poveștile nu trebuie atinse. Ele trebuiesc doar ascultate cu drag și lăsate să curgă libere, căci își știu – toate își știu drumul, toate știu să ajungă acasă cu bine.

Nu există poveste cu final nefericit, dar există povești neterminate. Când intervin în soarta cuiva, scutindu-l de suferință, nu fac decât să suspend povestea, să o opresc să ajungă la sfârșitul fericit pe care îl are deja și care o așteaptă.

Ce pot să zic? Sunt hoțul de stele… Afară de poveștile pe care le fur altora, îi ajut și să suie pe tron fără să-și fi biruit tenebrele, fără să fie eroii poveștii. Sunt hoț și creator de hoți… Eu, care în tot acest timp eram convinsă că ajut oamenii…

Dar mai am o speranță. Dacă finalul meu nu e fericit, înseamnă că nu e gata povestea. Citind mesajul din spatele basmului meu, găsesc acolo soluția. Trei fii de împărat au pornit împotriva zmeilor. Fără milă și fără pic de ezitare, i-au răpus – pe aceia din mine care încearcă să schimbe poveștile oamenilor, furându-le strălucirea.

Crăiasa Poveștilor râde acum fericită. Ea poate reda cursul firesc al poveștilor strâmbate de mine și poate răscumpăra toate prostiile pe care le-am făcut ajutând unde nu trebuie, transformându-le în alte povești minunate. Ori de câte ori fac o greșeală, se naște odată cu ea și un final fericit – prin urmare, o nouă poveste.

Așa că, să nu se supere nimeni. Singurul ajutor pe care îl pot da de acum, e cel care arată spre sine. Soluții și sprijin la situații și fapte nu sunt soluții și sprijin, sunt doar compromisuri. Singurele soluții și singurul sprijin valabil se află exclusiv Înăuntru și pentru aflarea acestora concură tot universul. E posibil ca eu să fiu un mic soldat din marea armată care te înconjoară ajutându-te să redescoperi ceea ce cu totul în tine. Dar nu mai pot face parte din armata ce vrei să lupte în locul tău pentru tine…

De azi înainte, din partea mea, povestea ta e liberă să strălucească. Urmându-și cursul firesc, cu tine, eroul, ea te va duce la tronul dobândit după merit și după dreptul tău de a-ți lua în mâini împărăția!

 

This entry was posted on Saturday, March 5th, 2016 at 08:21 and is filed under (ro) Dincolo de basm și poveste, (ro) Toate categoriile. Follow the comments through the RSS 2.0 feed. You can post a comment, or leave a trackback.

Leave a Reply

Tags:



error: Content is protected !!