24

April

Dor de magie

Aseară am văzut Finding Neverland care m-a făcut să plâng în continuu și cu ochii, și cu nasul, cum n-am plâns de foarte mult timp la un film (iar eu sunt plângăcioasă la filme în mod obișnuit…). Îmi revenea întruna în inimă dedicația din volumele mele de basme – „copilului din noi de care am uitat și care nu a crescut niciodată”. Plângeam de cât de valabile au rămas cuvintele până astăzi și cât de cruzi suntem cu noi înșine pentru că nu ne dăm voie să trăim prin el – prin copilul din noi pe care l-am negat când am visat să fim și noi „mari”…

Plângeam și mă gândeam că bine că măcar copiilor le-am lăsat bucuria asta ca legitimă și nu le spunem și lor ce prostii sunt basmele… îi mai lăsăm să le citească până la o vârstă, când vine vremea de ocupații serioase și trebuie să lase în urmă poveștile și, la un moment dat, chiar cărțile – să facă bani, familie, să aibă o meserie, o afacere, o carte de muncă…

Apoi am rămas cu o nedumerire: basmele mele – ca și basmele din popor – sunt, totuși, pentru oameni mari. Nu sunt copilăroase. Atunci ce este acel copil din noi care nu după lucruri copilăroase tânjește? Poate nu e un dor de copil în accepțiunea de azi a cuvântului… Poate e un dor după Magie – după Magia atât de specifică vieții reale și care ne cheamă să Trăim, pe noi, care ne târâm zilele ca și cum viața ar fi suferință sau le bombardăm cu obsesii…

Sau poate sunt amândouă – Copilul din mine însetat de Magie… Nu doar magia zmeilor, a zânelor, și a tărâmurilor fermecate, cât Magia melodiei pe care o poartă basmul în spate. Melodie care e același lucru cu libertatea – cu privirea neîntinată care poate privi laolaltă și cele bune, și cele rele, fără să fie lacomă de primele și fără să le alunge pe cele din urmă… Același lucru cu încrederea că orice – dar chiar orice – este posibil. Copilul nu-și interzice nimic până nu învață de la oamenii mari. Așa cum oamenii mari nu sunt în stare să trăiască Magia până nu învață de la Copilul din suflet.

Această mângâiere a libertății de a fi, crede, trăi chiar orice, eu, pentru mine, prin povești și prin basme, o savurez zi de zi ca pâinea proaspătă și caldă de pe masă.

Nu pot decât să nădăjduiesc că nu mai e mult și aburii ei și crusta care trosnește sub tăișul cuțitului meu vor trezi și în alții același dor ca o rugă – ruga de a ne primi înapoi magia cea de toate zilele…

 

This entry was posted on Sunday, April 24th, 2016 at 15:17 and is filed under (ro) Minciuni istorice, (ro) Toate categoriile. Follow the comments through the RSS 2.0 feed. You can post a comment, or leave a trackback.

Leave a Reply

Tags:



error: Content is protected !!