25

January

Dincolo de aroganța științei

      A fost odată un blog în inima unei femei, dar ea nu știa… În vremea ei oamenii trăiau departe de origini. Uitaseră de unde veneau, cine erau – că sunt fărâme din Divin. Că sunt frumoși, perfecți și cu puteri de Dumnezeu.

      În timp și cu multă trudă, se ridicaseră dintre ei unii care-și spuneau „oameni de știință”. Lor nu le convenea că existase omenirea atâta amar de vreme fără ei. Nu le convenea că, până la ei, oamenii de rând vedeau totul și știau totul fără știință și fără tehnologie. Și, chiar dacă vârsta omenirii era infinit mai mare decât vârsta științei, ei reușiseră să-i facă pe toți să creadă că numai cei inițiați, cei învățați, cu diplome, laboratoare și tot felul de mașinării sofisticate – numai ei puteau să vadă în atom sau spațiu, numai ei puteau să măsoare și să definească lucrurile, viața și toate câte mai erau prin univers. Și atâta îi fascinaseră pe oameni, încât aceștia ajunseseră să creadă numai ce zicea știința și să nege tot ce nega știința.

      Bineînțeles că se mai găseau și unii mai răsăriți, care se încăpățânau să gândească și pe cont propriu, și care tare se mai mirau cum credeau ceilalți cu atâta tărie în știință, de vreme ce exista de așa puțin timp și de vreme ce, acum știința dovedea un lucru, iar dupa o sută de ani sau chiar mai repede, dovedea tot ea exact opusul…

      De exemplu, negase știința cu cea mai mare înverșunare existența unui dumnezeu timp de vreo două sute de ani și mai bine, ca acum, în vremurile lor moderne, știința cuantică să dovedească – chiar în laboratoare! – că exista o Conștiință, o forță invizibilă, inteligentă, care coordona din spate toate lucrurile. Pe care unii oameni de știință o denumiseră chiar… Dumnezeu!

      De aceea, pentru acești oameni, mai răsăriți la minte, știința era ca biserica – mereu negându-și propriile dovezi, credințe, argumente. Era tot o religie, tot o alegere să creadă omul și să facă partidă cu ce îi convenea mai mult din ea… Erau toate simple teorii care azi erau premiate, mâine erau dovedite false – absurditate pe care o numeau cu mândrie… „progres științific”.

      Cei foarte, foarte puțini care nu mai credeau nimic, ci puneau totul sub semnul îndoielii, chiar când ceva era dovedit în logică și în laboratoare – aceștia vedeau Altfel, înțelegeau Altfel, trăiau Altfel. Nu-i interesa dacă îi crede cineva, nici ei nu mai credeau ceva anume. Simțeau direct în ei sau aduceau din univers răspunsuri. Nu-și pierdeau timpul cu prea multe explicații, ci descopereau fascinați misterele vieții pe care le împărțeau cu ceilalți, păstrându-le în același timp, mistere. Pentru că ei trecuseră de teorii, experimente, trecuseră de nevoia de control și aprobare.

      Trăiau liber și sigur, având în toate mare grijă să nu repete ei greșeala. Căci îi cutremura până-n adânc când anumite lucruri azi, deodată, nu mai erau considerate false, boli, halucinații, nebunii, ca pe vremuri, pentru că putuseră, în sfârșit să fie dovedite… Cum rămânea atunci cu cei ce nu fuseseră crezuți, considerați bolnavi și paria?… Cum rămânea cu toate vrăjitoarele arse pe rug pentru că fuseseră femei profund spirituale, conectate la acele dimensiuni despre care însăși știința începuse, iată, chiar în vremea lor, să scrie?… Cine ar fi răscumpărat în istorie toate nedreptățile făcute în numele religiei și al științei care, după un secol-două mereu se răzgândeau?…

      Iată de ce, pentru acești puțini oameni, cărțile de știință erau poate doar pretexte pentru a isca în ei noi întrebări despre cum stăteau în realitate lucrurile – un fel de început de călătorie fascinantă nu prin raționamentele altora, ci prin Realitatea Însăși. Ei știau că divinul era dincolo de minte. Că răspunsurile lui erau cu totul altfel decât răspunsurile adunate de la alții, care considerau că se pricep. Știau că nu e nici un adevăr în ele – nici absolut, nici ultim – chiar dacă pe moment fusese dovedit cu totul; era doar un fel de trambulină, un punct de plecare pentru o explorare personală. Acești oameni nu mai voiau credințe de la alții – nu făureau deloc credințe-n sine. Voiau doar să descopere, să exploreze, cu deschiderea că lucrurile se pot arăta oricând Atlfel.

 

      Dar să nu ne lăsăm duși de poveste înainte, ci să revenim la ce vă povesteam de vremile acelea. Iată cum se petreceau în faptă lucrurile:

      Cât era ziua de lungă, oamenii de știință studiau tainele vieții și ale universului. Dacă ceva se repeta destul de-ades, era clonat și în laborator. Când experimentul ieșea, lucrul era considerat adevărat, valabil. Atunci, ei emiteau teorii, explicații, informau despre cum stau lucrurile. Când experimentul eșua, lucrul era considerat neadevăr și rămânea neelucidat, chiar dacă, în viața reală el continua să se întâmple.

     Astfel, oamenii de rând își trăiau trăirile, așteptând cuminți confirmări, explicații, dovezi științifice că sunt adevărate, că există. Și când aceste confirmări nu veneau, oamenii se simțeau ciudați sau, dacă acele trăiri erau mai puternice, erau considerați bolnavi. Pentru că, în vremurile acelea, dacă o realitate nu putea fi explicată și probată în laboratoare, dar se încăpățâna să se repete sau să existe pur și simplu, era clasată rapid la categoria boli, halucinații, fenomene paranormale (anormale), despre care oamenii de rând nu erau calificați să-și dea cu părerea sau să le creadă, chiar dacă ei erau cei care trăiau acele lucruri. Și cele din exterior, și cele din interior trebuiau dovedite științific.

     Tot ce nu putea fi dovedit în laborator era fals, tot ce nu putea fi probat și aprobat de oamenii de știință era considerat periculos și nelalocul lui. Astfel că era mai bine să taci decât să contrazici știința. Era foarte grav să trăiești ceva ce nu putea fi explicat științific.

     Oamenii de rând nu știau că pot gândi și singuri, că tainele există să fie explorate. Întrebări aveau, răspunsuri căutau, de știut voiau să știe, dar nu își permiteau. Pentru că ei nu aveau învățătură, diplome, laboratoare, nume. Uitaseră că știința toată există în univers, la doar un gând distanță; că ar fi fost de ajuns să lanseze întrebări și apoi să aștepte deschiși răspunsurile.

     Ei se nășteau în familii unde nu creșteau singuri, îi creșteau părinții. Apoi mergeau la școli unde nu învățau de la viață, învățau de la profesori. Când erau mari, la servici aveau șefi, țările aveau guverne, bisericile aveau preoți. Nu era nimeni de capul lui. De aceea, tot folosind capul altora, al lor nici nu mai exista sau, dacă exista, pe cont propriu nimic nu era valabil. Pentru că totul trebuia întâi dovedit de știință, acceptat de biserică, aprobat de guvern. Nici o realitate nu putea exista așa, de capul ei. Totul avea o ordine și ordinea trebuia respectată.

      Astfel, oamenii de rând nu se-ncumetau să întrebe lumea invizibilă, să se întrebe pe sine sau să întrebe, pur și simplu, întreg universul. Orânduiala era de la mare la mic – toată lumea știa: așa venea Știința – și ea trebuia respectată.

 

      Fascinați cu începuturile și cu puterea de a face și ei, savanții închipuiau și încercau în laboratoare geneza universului. Încercau să creeze un vid rece și întunecat, dupa cum ar fi fost cel dinaintea lumii. Presupunând că știu cum a fost, rămânea doar să dovedească Big-Bangul. Dacă le-ar fi ieșit explozia de la origini, ar fi creat și ei un univers! Astfel că erau mândri, încrezători și harnici. La fel, în epubrete, voiau să re-creeze omul. Ceea ce, cândva, doar Viața însăși crea. Lucruri la care doar Divinul fusese martor.

      În aroganța lor, în loc să descopere, presupuneau; în loc să creeze, clonau și copiau. Toată preocuparea lor era cu explicațiile. În loc să facă ceva cu totul nou, încercau să re-creeze tot ce observau în natură. În loc să se lase pătrunși de misterele vieții, se rătăceau în explicații raționale. Mai rău, uitau că vidul e lipsă de Iubire – în vid nu poate exista expansiune, pentru că vidul soarbe – viața, lumina, tot ce întâlnește în cale. Uitau că nașterea – oricui și a orice – nu poate veni decât acolo unde se arată Iubirea, care numai ea purta în sinea ei expansiunea.

 

      Așa erau vremurile în care trăia femeia noastră. Fără a fi deloc coincidență, și ea era preocupată cu Începuturile, cu Geneza. Și nu degeaba: o chema Eva și era Prima Femeie. Femeia prin care apăruse Omenirea. Fusese Primul Suflet Creator de oameni cu mii, cu multe mii de ani în urmă.

      Întrupată din nou la cumpănă de veacuri, purtând același nume, cu ea se termina o etapă. Și tot cu ea apărea o Nouă Eră. Pentru că niciodată pe pământul ei nu existase sfârșit fără început. În ea se încheia și se năștea o Lume.

      Era Prima Femeie, care scotea din ea Binele si Răul, rodul cunoașterii raționale, răscumpărând prin viața ei greșeala Celei Ce Fusese. Eliberată de sub sclavia Minții, alături de un nou Adam, se recrea prin ei și prin Iubirea lor, Paradisul. Pasăre cu pasăre, pom cu pom, munte cu munte, mare cu mare, cer cu cer, stea cu stea, soare cu soare, prin ea, Întreaga Creație era răscupărată. Și Dumnezeu se uita, cum se uitase cândva la tot ce făcuse și iată: toate erau din nou foarte bune. Pentru că Eva trăia la Pomul Vieții.

      Eliberată de cunoaștere, simțea Totul, experimenta Totul, trăia Totul. Fascinată de tainele Vieții și-ale Universului, explora zi de zi, clipă de clipă, tot ce-i ieșea în cale, tot ce-i trecea prin minte. Cu puritatea Celei Dintâi, se avânta goală prin Grădina Vieții, îmbrățișând fără să facă diferențe. Nu știa ce-i rușinea. Frica și suferința erau pentru ea doar simple semnale – Fericirea chemând-o înapoi către Sine.

      Înăuntrul ei se afla o Voce – o voce blândă a unui Sine Suprem, pe care toți semenii ei o aveau, dar prea puțini îi mai dau ascultare. Divinul Însuși o călăuzea prin ea. De aceea, Eva nu pleca urechea la concluziile oamenilor de știintă. Își trăia trăirile cu încredere – ce era de înțeles i se va arăta, ce nu, va rămâne un prea-frumos mister.

      Eliberată de cunoașterea binelui și a răului, de când mâncase din Pomul Vieții, trăia fără limite, fără credințe – trăia spontan și sigur, știind că nu e niciodată singură. Adora misterele – voia și să-nțeleagă viața. Iși lansa în Univers întrebările și Universul răspundea. Întotdeauna. Prin oameni, vise, stări, evenimente; prin peisaje, asocieri, coincidențe, gânduri. Trimitea în calea ei tot ce avea nevoie ca să pătrundă adevărul.

      Și Eva era liberă. Nu avea nevoie de știință, de guvern sau de biserică. Știa că nu ea caută adevarul, ci adevărul o caută pe ea. Iar ea, în joacă, se lăsa găsită. Dar niciodată un adevăr n-o putea ține prea mult, pentru că ea căuta mereu mai departe. Alte și alte adevăruri, alte și alte mistere.

      Iată că, după atâta bucurie și lumină, știind că sursa tuturor e Iubirea, Eva nu putea – refuza să creadă – că din vidul rece și întunecat născuse Universul, prin urmare și ea. Că ceva a explodat din nimic, ceva care nu a existat înainte… o explozie în neant – dar a cui??

      Așa că, decise să știe. Lansă în univers o nouă întrebare. Și, până să vină răspunsul, se puse să creeze un blog, care-și dorea să fie un colț de rai, o oază de lumină. Un mini-paradis al gândurilor ei. Un eden al misterelor Vieții.

      Voia să fie diferit – să nu semene cu nimic, să fie unic și frumos. Nici nu va scrie ea, va downloada din veșnicii. Nu va împărți cu oamenii adevăruri, ci va împărți un proces: procesul de a te deschide către adevăruri. Mai mult, către mister… Blogul ei nu va fi un punct final, în concluzii, ci, ca o clepsidră, va trece prin penel din largul vieții, pentru a redeschide lumi în cititori ei.

      Dar nu era ușor. În vremea aceea, nu doar oamenii de rând, ci și oamenii de știință aveau o boală, un fel de amnezie colectivă. Nu mai aveau, precum odinioară, nici curajul, nici răbdarea, ca ceva să germineze și să crească de la sine. Nu se mai raportau doar la ei înșiși, să lase să se creeze universuri, să se creeze lumi prin ei. Toți clonau: clonau meserii, clonau atitudini, clonau sisteme de valori și credințe, clonau diete și stiluri de viață. Totul clonau unii de la alții, copiau, decupau, alcătuind colaje.

      Și nimic nu făceau singuri. Specializați pe meserii, orice proces implica cel puțin trei-patru persoane. Implicându-i pe alții, nu mai simțeau geneza. Nu mai simțeau cum viața crește, nu mai aveau încredere că pot și singuri. Așa începuseră să aibă probleme ca dependența, manipularea, asuprirea.

      Astfel, hotărâtă să-și facă blogul singură, Eva trecu prin încercări multiple. Îi luă mai mult și fu mai greu, dar voia să se descurce singură. Voia să fie Viu, nu clonă.

      Și iată, se simțea însărcinată – simțea cum viața crește și capătă o formă. Minunea concepției – participa la ea. Un gând îi fecundase sufletul și, când se aștepta mai puțin, apăruse embrionul. Era blogul ei, ce se năștea din Sine. Nu era un blog al Minții, născut din frică și din suferință, născut ca un strigăt, ca o luptă de a dovedi și a obține. Era un blog de Suflet.

      O lume se năștea înăuntrul ei, iar blogul îi va fi oglindă. Iată, Prima și Ultima Femeie simțea din nou Feminitatea, în Energia Creatoare. Gândindu-se la blog, crea în ea un mini-univers de desfătări plăcute. Simțea că încă mai durează, dar energia se strângea, se definitiva în formă.

      Treptat, se lumina în ea Răspunsul:

      – Așa trebuie să fi fost geneza Universului… Un gând, o lumină. Răbdare. Un Suflet care și-a dorit să creeze. Și universul a apărut în Ființă. În Ființa acelui Suflet, ca o nuanță și ca o vibrație. A tremurat de bucurii probabil mult înainte să apară. Dar Sufletul l-a simțit tot mereu, crescând în el, mergând către ieșire.

      Nu. Categoric nu din vidul întunecat și rece, ci din Iubire și Lumină. Așa se naște tot în lume. De aceea merge așa încet. Geneza nu e o explozie. E un proces de definitivare. La fel va fi cu blogul meu. Întâi se naste înăuntrul meu – gândea Femeia De La Cumpăna Vremurilor, simțind în ea o energie creatoare…

      Iar Vocea blândă dinăuntrul ei șoptea:

      – Expresie a Iubirii… la timpul potrivit… tot ce se naște din tine are Viață…

      Și Eva știa: în mica lume creată de ea urmau să apară primii oameni și primele evenimente. Un nou Adam, o nouă Evă. Dar, ca să nu se repete istoria, în micul Eden al blogului ei, Eva nu plantase nici un pom al cunoașterii. Era o lume pură. Era o lume sigură. În care oamenii nu știau ce-nseamnă suferința, nici frica, nici plictisul. Erau cu toții Creatori de Fericire…

 

Aceasta este o poveste. Cât adevăr și câtă ficțiune? Nu știu. Nici Eva nu știa. Pentru că nu conta.

Ș-am încălicat pe-o roată
Eu ți-am spus povestea toată.
Ce trebuie să știi, s-o revela.
Ce nu, mai bine rămâne așa.

 

 

Pentru minți mai raționale:

 

     Tot ce capătă formă devine iluzie. Orice adevăr, odată exprimat, devine minciună și orice minciună poate conține sau poate duce către un adevăr. Nu contează ce citești, contează ce mișcă în tine. Nu cât adevăr e în povestea mea, ci cât adevăr se deschide în tine.

      Cine e Eva și dacă a existat cu adevărat, nu e relevant. Relevant e cel ce citește și cât din el există, e Real. La un final, nici asta nu contează. Contează doar ce simți – sau poate nici atâta…

 

This entry was posted on Sunday, January 25th, 2015 at 13:21 and is filed under (ro) Destin de femeie, (ro) Frica, (ro) Iubire, (ro) Minciuni istorice, (ro) Toate categoriile. Follow the comments through the RSS 2.0 feed. You can post a comment, or leave a trackback.

Leave a Reply

Tags:



error: Content is protected !!