7

March

Cea mai primitivă civilizație dintre toate: a noastră…

Într-o dimineață, se trezi Eva cugetând nu mai departe decât la… epoca de piatră! Scrisese o poveste despre „evoluția” omenirii înspre așa-zisa civilizație a zilelor ei, dominată de tehnologie, informații și sedentarism. I se părea

 

 destul de amuzant că istoria omenirii începea așa, cu epoca de piatră, pe care azi o numeau cu toții „primitivă” – ba chiar mai primitivă dintre toate. Dar de ce nu întreba nimeni ce a fost înainte?  De ce nu avuseseră oamenii nevoie de arme, de unelte, de case?..

 

Pentru cei din zilele „moderne”, a trăi în peșteri, fără centrale termice cu termostat, era semn de mare primitivism. Și pentru Eva era: primul pas înspre primitivism. Începutul prelucrării pietrei.

 

Pentru că Eva își pusese o întrebare simplă: de ce înainte de piatră omul nu a prelucrat nimic? Căci evoluția în timp a armelor și a uneltelor trece de la cele mai brute, la cele mai rafinate și mai complexe. Dacă dădea roata timpului înapoi, nu putea ajunge decât la o conlcuzie: înainte de piatră omul nu a prelucrat nimic, pentru că nu a avut nevoie de nimic. Nu se găsesc nici un fel de arme, pentru că nu aveau loc nici un fel de războaie și nici animale nu ucidea. Nu se găsesc unelte pentru că nu exista agricultură, nici construcții de case, nici tăieri de copaci în pădure, nici nimic ce să necesite o muncă mai puternică decât munca mâinilor goale.

 

Despre această etapă, manualele de istorie nu spuneau nimic. Filosofii nu presupuneau, iar oamenii de rând nu-și băteau capul nici atât. Guvernele, bisericile, oamenii de știință chiar se bucurau că nimeni nu punea întrebări inconfortabile. Pentru că unele riscau să aducă lumină. Lumina fiind legată de adevăr, adevărul fiind însoțit de eliberare, ei nu ar mai fi dominat poporul dacă acesta s-ar fi gândit simplu și logic: de ce nu exista nimic înainte de epoca de piatră?

 

Poate pentru că de nimic nu era pe-atunci nevoie… nici de ucidere, nici de… muncă? Pentru Eva, concluzia era simplă, frumoasă, eliberatoare: omul trăia în așa armonie cu pământul, încât ori mânca din preaplinul roadei spontane din natură (existând probabil pe atunci enorm de multe plante complexe – azi dispărute – care îi acopereau tot necesarul dietei) ori, chiar mai perfect, poate a existat cândva o epocă în care omul nu a avut nevoie nici măcar să bage în gură. Schimbul de energie care întreținea viața se făcea de la sine, între toate viețuitoarele și plantele, chiar între acestea și pământul însuși. Cine știe, între acestea și cerul cu stelele… Lucruri pe care oamenii nu le mai trăiau în zilele Evei, moderne. Ei nu mai erau capabili nici măcar din mâncarea ingerată să scoată tot ce le era necesar și să elimine tot ce era toxic.

 

Nu mai puteau trăi fără să ucidă – fără să ucidă ca să mănânce, fără să ucidă ca să-și impună punctele de vedere politice sau religioase, fără să ucidă pur și simplu prin gândurile rele pe care le aveau unul față de altul.

 

Poate că înainte de epoca de piatră omul nu locuia în case pentru că nu avea nevoie. Corpul lui fizic se autoregla termic și nici pe pământ nu erau variații mari de temperatură. Poate echilibrul era perfect și armonia era deplină. Mutarea lui în peșteri arăta Evei că omul supărase cu ceva anume pământul și acesta își retrăgea încet energia.

 

Un indiciu puteau fi pieile de animale ce-i atârnau pe corp și instrumentele de piatră, în principal de omorâre. Poate că primul pas spre primitivism fusese uciderea – când omul ieșise din echilibrul dăruirii și al primirii în mod necondiționat și doar de bunăvoie, impunându-se peste vietățile pe care le simțise mai slabe. Poate că ideea de stăpânire fusese primul pas înspre decădere.

 

Din armonia aceea desăvârșită, din capacitățile acelea depline – comparând cu oamenii zilelor ei, Eva nu reușea deloc să înțeleagă de ce oamenii numeau această schimbare „evoluție”. Pentru ea, a locui în peșteri era primitivism nu față de casele zilelor ei, ci față de viața perfectă dinainte. Peștera, apariția focului și prelucrarea pietrei fusese primul pas înapoi pe care îl făcuse omenirea. Și de atunci, pas cu pas, începuse să alerge, până ajunsese într-un secol numit „al vitezei”, secol în care se născuse și Eva.

 

Cu gura, semenii ei ziceau „cu toată viteza, înainte!”. Cu fapta, cu gândul, cu traiul, lozinca era: „cu toată viteza, înapoi!” Căci pe măsură ce câștigau în exterior, pierdeau în interior. Călătoreau cu mașinile pentru că nu mai puteau călători cu gândul; îi vindecau doctorii pentru că nu se mai puteau vindeca singuri; comunicau prin internet si telefoane mobile pentru că nu mai puteau comunica direct prin suflete; petreceau ani tot mai mulți și mai grei studiindu-i pe alții pentru că nu mai aveau capacitatea și nici spontaneitatea de a se conecta la știința și înțelepciunea care deja exista în tot universul; se agățau unul de altul pentru că nu mai aveau încredere în ei înșiși. Și tot așa.

 

Trăiau lumea din afară, fără să o mai poată simți dinăuntru. Având iluzia că găsesc și câștigă exteriorul, se pierdeau tot mai intens pe ei înșiși.

 

Și dacă asta era civilizația, asta era evoluția – să poți folosi cu măiestrie lumea, dar să nu te mai poți folosi de tine, atunci Eva nu mai înțelegea nimic. Evoluția Cui? A ta? A lumii din afara ta? A cui?? Evoluția cui o doreau oamenii? Că în faptă sigur nu era evoluția lor!

 

Dar nu putea povesti Eva cu nimeni gândurile ei – oamenii erau prea ocupați cu noile descoperiri și progrese. Așa că, se puse pe scris aici, pe blog, în locul unde se adună misterele, elucidându-se – adâncindu-se, în dansul minunat al Vieții.

 

This entry was posted on Saturday, March 7th, 2015 at 09:32 and is filed under (ro) Minciuni istorice, (ro) Toate categoriile. Follow the comments through the RSS 2.0 feed. You can post a comment, or leave a trackback.

Leave a Reply

Tags:



error: Content is protected !!