7

March

Cea mai primitivă civilizație din toate: a noastră…

Într-o dimineață, o fată se trezi cugetând nu mai departe decât la… epoca de piatră! I se părea amuzant că istoria omenirii începea așa, cu epoca de piatră, pe care azi o numeau cu toții „primitivă” – ba chiar mai primitivă dintre toate.

Dar de ce nu întreba nimeni de perioada de milioane de ani dinainte?  De ce nu fusese nevoie de arme, de unelte, de case?…

Pentru cei din zilele „moderne”, a trăi în peșteri, fără centrale termice cu termostat, era semn de mare primitivism. Și pentru fata noastră era: primul pas înspre primitivism, acest început al prelucrării pietrei.

Ea își punea o întrebare simplă: de ce înainte de piatră omul nu prelucrase nimic? Căci evoluția în timp a armelor și a uneltelor trecea de la cele mai brute, la cele mai rafinate și mai complexe.

Dacă dădea roata timpului înapoi, nu putea ajunge decât la o concluzie: înainte de piatră omul nu a prelucrat nimic, pentru că nu a avut nevoie de nimic. Nu se găsesc nici un fel de arme de atunci, pentru că nu aveau loc nici un fel de războaie și nici animale nu ucidea. Nu se găsesc unelte, pentru că nu exista agricultură, nici construcții de case, nici tăieri de copaci în pădure, nimic care să necesite o muncă mai puternică decât munca mâinilor goale.

Despre această etapă, manualele de istorie nu spuneau nimic. Filosofii nu presupuneau, iar oamenii de rând nu-și băteau capul nici atât. Guvernul, biserica, știința chiar se bucurau că nimeni nu punea întrebări inconfortabile. Pentru că unele riscau să aducă lumină. Lumina fiind legată de adevăr, adevărul fiind însoțit de eliberare, cine ar mai fi stăpânit peste popoare dacă acestea și-ar fi pus întrebări? 

Pentru fata noastră, concluzia era simplă, frumoasă, eliberatoare: omul trăia în așa armonie cu pământul, încât ori mânca din preaplinul roadei spontane din natură (existând probabil pe atunci enorm de multe plante complexe – azi dispărute – care îi acopereau tot necesarul dietei) ori, chiar mai perfect, poate a existat cândva o epocă în care omul nu a avut nevoie nici măcar să bage în gură. Schimbul de energie care întreținea viața se făcea de la sine, între toate viețuitoarele și plantele, chiar între acestea și pământul însuși. Și, cine știe, între acestea și cerul cu stele… Lucruri pe care oamenii nu le mai trăiau în zilele moderne în care trăia fata noastră. Ei nu mai erau capabili nici măcar din mâncarea ingerată să scoată tot ce le era necesar și să elimine ce era toxic.

Nu mai puteau trăi fără să ucidă – fără să ucidă ca să mănânce, fără să ucidă ca să-și impună punctele de vedere politice sau religioase, fără să ucidă pur și simplu prin gândurile rele pe care le aveau unul față de altul.

Poate că înainte de epoca de piatră omul nu locuia în case pentru că nu avea nevoie. Corpul lui fizic se autoregla termic și nici pe pământ nu erau variații mari de temperatură. Poate echilibrul era perfect și armonia era deplină. Mutarea lui în peșteri arăta fetei că omul supărase cu ceva anume pământul și acesta își retrăgea încet energia.

Un indiciu puteau fi pieile de animale ce-i atârnau pe corp și instrumentele de piatră, în principal de omorâre. Poate că primul pas spre primitivism fusese uciderea – când omul ieșise din echilibrul dăruirii și al primirii în mod necondiționat și doar de bunăvoie, impunându-se peste vietățile pe care le simțise mai slabe. Poate că ideea de stăpânire fusese primul pas spre decădere.

Din armonia aceea desăvârșită, din capacitățile acelea depline – comparând cu oamenii zilelor ei, fata nu reușea deloc să înțeleagă de ce oamenii numeau această schimbare „evoluție”. Pentru ea, a locui în peșteri era primitivism nu față de casele zilelor ei, ci față de viața perfectă dinainte. Peștera, apariția focului și prelucrarea pietrei fuseseră primul pas înapoi pe care îl făcuse omenirea. Și de atunci, pas cu pas, începuse să alerge, până ajunsese într-un secol numit „al vitezei”, secol în care se născuse și fata de care vă spun.

Cu gura, semenii ei ziceau „cu toată viteza, înainte!”. Cu fapta, cu gândul, cu traiul, lozinca era: „cu toată viteza, înapoi!”. Căci pe măsură ce câștigau în exterior, pierdeau în interior. Călătoreau cu mașinile pentru că nu mai puteau călători cu gândul; îi vindecau doctorii pentru că nu se mai puteau vindeca singuri; comunicau prin internet si telefoane mobile pentru că nu mai puteau comunica direct prin suflete; petreceau ani tot mai mulți și mai grei studiindu-i pe alții pentru că nu mai aveau capacitatea și nici spontaneitatea de a se conecta la știința și înțelepciunea care deja exista în tot universul; se agățau unul de altul pentru că nu mai aveau încredere în ei înșiși. Și tot așa.

Trăiau lumea din afară, fără să o mai poată simți dinăuntru. Având iluzia că găsesc și câștigă exteriorul, se pierdeau tot mai intens pe ei înșiși.

Și dacă asta era civilizația, asta era evoluția – să poți folosi cu măiestrie lumea, dar să nu te mai poți folosi de tine, atunci fata nu mai înțelegea nimic. Evoluția Cui? A ta? A lumii din afara ta? A cui?? Evoluția cui o doreau oamenii? Că în faptă sigur nu era evoluția lor!

Dar nu putea povesti fata noastră cu nimeni gândurile ei – oamenii erau prea ocupați cu noile descoperiri și progrese. Așa că, se puse la sfat cu paginile unui jurnal…

This entry was posted on Saturday, March 7th, 2015 at 09:32 and is filed under (ro) Basme si povesti, (ro) Din misterele vieții, (ro) Minciuni istorice, (ro) Toate categoriile. Follow the comments through the RSS 2.0 feed. You can post a comment, or leave a trackback.

Leave a Reply

Tags:



error: Content is protected !!